Stay Signed In
Do you want to access your site more quickly on this computer? Check this box, and your username and password will be remembered for two weeks. Click logout to turn this off.
Stay Safe
Do not check this box if you are using a public computer. You don't want anyone seeing your personal info or messing with your site.
În anul 2006 Televiziunea Română a pornit o campanie publică de identificare a celor mai mari români din toate timpurile. Inspirându-se din versiunea britanică a emisiunii 100 Greatest Britons, TVR a întocmit topul 100 al celor mai mari români pe baza votului exprimat de telespectatorii românii care au dorit să-şi exprime preferinţele prin internet, sms, telefon.
În data de 21 octombrie 2006 TVR a anunţat numele celui mai mare român şi anume Ştefan cel Mare.
1. Stefan cel Mare
( Brozesti 1433 - Suceva 2 iulie 1509 )
A împânzit Moldova cu mănăstiri, cum nici un alt domnitor nu a făcut, iar Dumnezeu i-a dăruit cea mai lungă domnie din istoria românilor (47 de ani) până la înscăunarea lui Carol I.
Nepot al lui Alexandru cel Bun, Ştefan al III-lea ajunge la tron în aprilie 1457, punând capăt unui adevărat război care îi însângerase familia timp de 25 de ani.
De la început s-a confruntat cu problema delicată a relaţiilor Moldovei cu Ungaria şi Polonia. În decembrie 1467, Ştefan îl înfrânge la Baia pe regele Ungariei, Matei Corvin, care pornise o expediţie împotriva Moldovei. După acest episod, relaţiile dintre cei doi se vor îmbunătaţi.
Cu Polonia conflictul era mai vechi şi va continua şi sub urmaşii săi. În 1485, Ştefan face la Colomeea jurământ de vasalitate regelui polon Cazimir al IV-lea, dar în 1490 conflictul se redeschide din cauza vechii probleme a stăpânirii Pocuţiei. Ştefan organizează o expediţie şi instalează garnizoane moldoveneşti. În 1497, noul rege al Poloniei, Ioan Albert, face, la rândul lui, o mare expediţie în Moldova, dar este înfrânt în bătălia istorică de la Codrii Cosminului. Astfel, pretenţiile Poloniei asupra Pocuţiei sunt abandonate temporar.
În 1475, Ştefan se confruntă cu o mare expediţie otomană condusă de Mehmet al II-lea, cuceritorul Constantinopolelui. Armata turcească este înfrântă pe 10 ianuarie la Podul Înalt (Vaslui), victorie care i-a adus domnului Moldovei elogii din partea intregii Europe creştine şi titlul de «Atlet al lui Christos» din partea papei Sixt al IV-lea. Elogiile n-au fost însă însoţite şi de ajutoarele strict necesare, astfel că, în anul următor, Mehmet revine, armata moldovenească fiind înfrântă, în vară, la Valea Albă (Războieni). Turcii nu au putut fructifica victoria şi s-au retras peste Dunăre.
Luptele cu turcii au continuat cu victorii importante de partea lui Ştefan, până în 1484, când sultanul Baiazid al II-lea reuşeşte să ocupe cele două cetăţi cheie de la limanul Nistrului şi malul Mării Negre: Chilia şi Cetatea Albă. În 1489, Ştefan încheie cu turcii un tratat de pace prin care se angajează să plătească Imperiului Otoman un tribut anual de 3.000 de florini veneţieni.
Pe plan cultural, Ştefan este cel mai important ctitor de biserici şi mănăstiri din Moldova medievală, în epoca sa cristalizându-se aşa numitul «stil moldovenesc».
Ştefan moare la 2 iulie 1504, din cauza unei vechi răni la picior, căpătată la un asediu al cetăţii Chilia. Prin modul în care a condus şi apărat ţara, Ştefan cel Mare a oferit o lecţie de diplomaţie şi în egală măsură, de strategie militară.
2. Regele Carol I
( Sigmarigen, 4 iulie 1839 - 7 septembrie 1914 )
A condus armata română spre victorie în Războiul de Independenţă. Coroana lui este făcută din oţelul cu care românii şi-au câştigat existenţa ca stat suveran.
A fost ales domn al României în 1866, conform cererii Divanelor ad-hoc din 1857, fiind susţinut de Napoleon al III-lea, cu care era văr dinspre mamă.
Carol a sosit în Romania la 10 mai 1866, incognito, din cauza războiului dintre Austro-Ungaria şi Prusia. A găsit o ţară subdezvoltată, în care reformele lui Cuza, mai ales cea agrară şi cea a învăţământului primar obligatoriu, nu puteau fi aplicate. Domnia lui a reprezentat cea mai rapidă epocă de progrese a României, stimulate şi de câştigarea Independenţei de stat după războiul din 1877-1878. Asta şi datorită faptului că regele era un om extrem de sever şi disciplinat, de o moralitate impecabilă.
A condus mai întâi ca domnitor, apoi, din 1881, ca rege constituţional, cu o lege fundamentală copiată dupa Constituţia belgiană - cea mai democratică din Europa, la acea oră. Sub domnia lui s-a dezvoltat industria, s-a construit prima reţea importantă de căi ferate, iar Bucureştiul şi celelalte oraşe mari ale ţării au început să treacă treptat de la un aspect oriental şi prăfuit la o înfăţişare europeană.
Carol a fost căsătorit cu principesa Elisabeta de Wied, cunoscută sub pseudonimul literar de Carmen Sylva. Au avut un singur copil, pe principesa Maria, care a murit de scarlatină la doar trei ani şi jumătate. În această situaţie, Carol a adoptat şi a desemnat ca moştenitor al tronului pe Ferdinand, fiul fratelui său mai mare, Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen.
După izbucnirea primului război mondial, în vara lui 1914, Carol a convocat un Consiliu de Coroană cu toţi marii oameni politici, pentru a hotărî ce atitudine va lua România. Regele a insistat pentru o intrare în război de partea Puterilor Centrale (Germania şi Austro- Ungaria), de care România era legată printr-un tratat secret din 1883. La acea dată, însă, Transilvania era stăpânită de Austro-Ungaria, fapt care a făcut ca majoritatea participanţilor la Consiliu să opteze pentru neutralitatea armată. Ca rege constituţional, Carol s-a supus. A murit la scurt timp, zdrobit sufleteşte de această decizie.
3. Mihai Eminescu ( Botosani, 15 ianuarie 1850- Bucuresti, 15 iunie 1889)
4. Mihai Viteazu (1558 - Campia Turzii, 9 august 1601)
5. Ion Antonescu (Pitesti, 2 iunie 1882 - Jilava, 1 iunie 1946)
Eminescu nu şi-a publicat niciodată opera. A considerat-o îmtotdeauna nedesăvârşită. E drept că, în timpul vieţii, Titu Maiorescu i-a publicat un volum de poezii, dar Eminescu nu l-a considerat nici pe departe perfect. Nu ar fi putut, însă, rămâne în conştiinţa naţională cu doar douăzeci şi trei de poezii publicate în reviste, încât, în perioada 1883-1911, Titu Maiorescu a scos unsprezece ediţii ale volumului „Poesii”, ceea ce a dus la consacrarea definitivă a lui Mihai Eminescu.
Probabil că nu am fi ajuns niciodată la adevărata cunoaştere a poeziilor lui dacă Perpessicius nu s-ar fi încumetat să înceapă să-i descifreze şi să-i tipărească manuscrisele.
Dar Eminescu nu a fost numai poet. A fost şi jurnalist, prozator şi traducător: un om de cultură desăvârşit.
Ce ştiu românii despre Eminescu? Cum îl numesc? Vă mai amintiţi comentariile învăţate, cândva, pe de rost? “Luceafăr”, “stea polară”, “poet nepereche”, automatisme de receptare care trădează destinul unui poet condamnat să rămână neînţeles din cauza unei amare celebrităţi.
A plănuit şi a înfăptuit pentru prima oară unirea tuturor românilor în acelaşi stat. S-a intitulat «din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată ţara Moldovei», în anul 1600. Se întâmpla sub regimul împovărător al dominaţiei otomane.
Într-o Europă centrală şi de sud-est fără state independente, cu doar două mari puteri, Imperiul Romano-German, condus de Habsburgi, şi Poarta Otomană, Mihai înfăptuieşte două acte spectaculoase în doar şapte ani: câştigă autonomia Ţării Româneşti şi uneşte cele trei principate române.
Pe lângă raţiunile politice imediate ale gestului domnului muntean, se poate vorbi de conştiinţa apartenenţei la acelaşi neam al românilor din cele trei principate. Cu mai bine de o sută de ani înainte, chiar Ştefan cel Mare, într-o scrisoare diplomatică trimisă la Veneţia, referindu-se la Muntenia, foloseşte termenul «l'altra Valahia» («cealaltă ţară românească»). Cert este că puterea acumulată de Mihai Viteazu a speriat marile forţe ale vremii, iar firea sa de temut a impus, se pare, ca singură posibilitate de a-l înlătura, odiosul asasinat de la Câmpia Turzii.
A luptat împotriva comunismului, dar a reuşit şi să ferească România de ocupaţia nazistă. În al doilea război mondial, a condus trupele române pe frontul de est, punând pe fugă Armata Roşie.
Mareşalul Antonescu s-a născut într-o familie de ofiţeri. A urmat tradiţia familiei şi a urcat treptele ierarhiei militare. S-a afirmat ca un ofiţer capabil şi integru în primul război mondial, iar regele Ferdinand I i-a recunoscut rapid meritele deosebite: «Antonescu», spunea monarhul, «nimeni altul nu poate şti mai bine decât regele tău marile servicii pe care le-ai adus ţării în acest război».
Era extrem de exigent cu el şi cu cei din jurul său (de aici porecla de «câinele roşu»). Nu s-a sfiit să intre în conflict deschis cu regele Carol al II-lea şi cu camarila regală, acuzându-i de risipă, afaceri oneroase pe seama statului, corupţie fără precedent, slăbirea statului şi a armatei.
A fost răsturnat de la putere printr-o lovitură militară dictată de regele Mihai I, la 23 august 1944. Arestat din ordinul regelui, mareşalul a fost predat comuniştilor şi apoi Moscovei. A fost readus în ţară şi judecat de un tribunal al poporului ca un criminal de război. A fost executat prin împuşcare în iunie 1946, cu o zi înainte de împlinirea vârstei de 64 de ani.
